Frica de libertate

Partea I

                                                   De Taflan  Alexandru

                                     Universitatea Babes-Bolyai, Cluj-Napoca

Lucrarea de faţă îşi propune să realizeze o analiză a conceptului de frică, într-un context socio-politic şi dintr-o perspctivă istorică. Mai précis dorim să observăm evoluţia sentimentului de frică în societate, manifestat ca un efect al cauzelor economice, sociale şi politice. Sunt două concepte de prim-plan în cercetarea noastră, frica şi libertatea; astfel vom încerca să demonstrăm pe parcursul lucrării că în istorie individul mereu a aspirat la libertate, la dobândirea, cucerirea ei. Pe de altă parte însă preţul libertăţii a constat în deprivarea individului de securitatea socială şi economică, de apariţia responsabilităţilor şi odată cu aceasta de apariţia stării de incertitudine, a fricii. De precizat că analiza noastră cuprinde ca spaţiu geographic de analiză Europa şi Statele Unite ale Americii într-o anumită măsură.

Istoria modernă a Europei se concentrează în jurul efortului de eliberare din lanţurile politice şi economice care încătuşau oamenii. Luptele pentru libertate au fost purtate de către cei asupriţi, cei care doreau noi libertăţi, împotriva celor care aveau de apărat privilegii. Astfel principiile liberalismului economic, ale democraţiei politice, ale autonomiei religioase şi ale individualismului în general au dus omenirea la câştigarea unei libertăţi nemainîntâlnite până atunci. Pe de altă parte însă condiţia umană face ca dobândirea libertăţii să ducă la apariţia unei stări de insecuritate, de frică. Aceasta întrucât prin câştigarea libertăţii, individul este liber faţă de ceva, de cineva, dar nu este liber să se conducă pe sine deoarece el până la dobândirea libertăţii a făcut parte dintr-un grup, un grup cu o identitate; fie o identitate religioasă sau socială, individual aparţinea de aceasta, era implicat într-un întreg structurat, individul ocupând o anumită poziţie. Or, o data cu creşterea individualităţii şi a obţinerii libertăţii faţă de ceva, cineva, creşte şi gradul de izolare, de nesiguranţă al individului, întrucât acesta acum nu mai este parte integrată a unui grup, a unei identităţi, el este pe cont propriu, ceea ce în mod obvios duce la apariţia unei stări de anxietate, de frică faţă de dobândirea libertăţii.[1] 

Vom explica mai detaliat acest proces într-un cadru istoric, în continuare.

Perioada Evului Mediu este în general privită din perspectiva inidividuală drept o absenţă generală a libertăţii personale şi o exploatare a majorităţii populaţiei, în mare parte ţărani, de către o minoritate ce deţinea o mare parte din puterile şi resursele politice, respectiv economice. Astfel individul trăia într-o societate, societatea medievală, în care lipsea iniţiativa inidivuală, proprietatea privată, resursele economice necesare unui individ pentru dezvoltarea sa personală. Pe de altă parte însă indivdul nu era complet liber, deoarece el era dependent de cineva, fie că acela era monarhul, nobilul sau oricare altă autoritate capabilă să-i asigure individului lipsit de libertate un anumit grad de securitate socială. De pildă, ţăranii nu aveau libertăţi, proprietatea lor privată era cvasi-inexistentă, însă în aceeaşi măsură dependenţa lor - sau mai bine spus interdependenţa – faţă de nobil le asigura un grad de securitate economică şi socială. Nu în ultimul rând, Biserica a reprezentat, mai ales în apusul Europei, un spaţiu al comunităţii, al securităţii sociale, în care inidividul se simţea ca făcând parte dintr-un întreg, Biserica fiind un sursă a solidarităţii umane.[2]

Astfel se poate observa că în Evul Mediu, deşi indivizii erau lipsiţi de libertate, cu excepţia celor privilegiaţi, aceştia erau integraţi fie într-un sistem de dependenţă, fie în cadrul comunităţii creştine, având sentimentul unei securităţi, al apartenenţei la un întreg. În aceste condiţii frica de libertate nu exista, întrucât nu exista libertatea, dar exista în schimb dorinţa de libertate.

Două evenimente în istoria Europei sunt simpatetice pentru apariţia libertăţii individuale în Europa: apariţia capitalismului sau dezvoltarea acestuia şi în plan religios, apariţia mişcărilor luterane şi calviniste.

Mai întâi apariţia şi evoluţia luteranismului a fost în paralel cu cea a capitalismului. Întrucât luteranismul a reprezentat în primul rând un curent religios ce se opunea autorităţii Bisericii Catolice, vasăzică se opunea conservatorismului, practicilor Bisericii Catolice, care erau o barieră împotriva libertăţii indivizilor de a se exprima faţă de transcendentul religios, fără interferenţa Bisericii. În acest sens, în viziunea luteranilor omul este o fiinţă solitară, vulnerabilă, care trăieşte spaime - apare conceptul de frică – şi care poate fi salvat doar prin redempţiunea divină. Eroarea Bisericii Catolice în viziunea luterană e aceea că, prin birocraţia şi autoritarismul său se opune accesului la mântuire al omului. Ce legătură are viziunea luterană cu dezvoltarea capitalismului? Aceea că, dezvoltarea economică a contribuit la apariţia clasei de mijloc, care o dată cu obţinerea de mai multă libertate a început să reacţioneze faţă de autoritarismul iliberal al Bisericii Catolice.[3]

---

[1] Fromm Erich, Frica de libertate, Universitas, 1998, Bucureşti

[2] Robin Corey, Frica, istoria unei idei politice, Vremea, 2009, Bucureşti

[3] Fromm Erich, Frica de libertate, Universitas, 1998, Bucureşti

Conferinţa naţională de istorie Fragmente din trecut. Tinerii cercetători şi istoria

                                                       de Marian Suciu

Conferinţa naţională de istorie Fragmente din trecut. Tinerii cercetători şi istoria, desfăşurată între 27-29 martie 2015 la Facultatea de Istorie şi Filozofie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, ne-a oferit şansa de a descoperi părţi mai puţin cunoscute din istoria omenirii, prin intermediul prezentărilor susţinute.

Astfel, de-a lungul a două zile de conferinţă nu am făcut altceva decât să întreprindem o călătorie imaginară pe teritoriul unor societăţi, mai îndepărtate sau mai apropiate de noi din punct de vedere temporal şi spaţial, prin intermediul studenţilor, masteranzilor şi doctoranzilor de la 12 universităţi şi institute. 

În timp ce unii dintre aceştia ne-au ghidat prin spaţii şi societăţi exotice din Asia, Africa şi America, prin intermediul lucrărilor prezentate, alţi ne-au îndemnat să privim cu atenţie unele aspecte culturale, sociale şi istorice din Europa, în general, şi din România, în mod special, pe care nu le-am prea observat sau cărora le-am dat prea puţină importanţă. 

De asemenea, profesorii moderatori şi auditoriul au avut o contribuţie importantă în desfăşurarea acestei călătorii imaginare, deoarece l-au însoţit pe prezentator în demersul său introductiv şi apoi l-au încurajat, prin intermediul întrebărilor, să explice mai pe larg anumite aspecte mai puţin discutate de-a lungul prezentării. 

Nu în ultimul rând, considerăm că voluntarii au jucat şi ei un rol foarte important în cadrul acestei conferinţe, datorită faptului că suportul lor organizatoric a facilitat o desfăşurare optimă a acestor drumeţii istorice. 

Însă este cert că fără iniţiativa organizatorilor şi fără suportul instituţional al Universităţii Babeş-Bolyai, în general, şi al Facultăţii de Istorie şi Filozofie, în special, nu am fi avut şansa de a pătrunde în cotloanele neştiute ale istoriei. De aceea, le mulţumim organizatorilor pentru această şansă de a împărăşi şi descoperi o nouă perspectivă asupra istoriei. 

Pagini despre sufletul românesc

Un subiect ce se va dovedi întotdeauna de actualitate îl constituie esenţa unei anumite naţiuni. În acest registru se încadrează şi una dintre cărţile lui Constantin Noica, republicată recent de Editura Humanitas: Pagini despre sufletul românesc.

Autorul prezintă pentru început cartea precum o cerinţă a publicului occidental. Poate titlul este prea pompos. Ceea ce înseamnă suflet şi cu atât mai mult spiritul unei naţiuni poate fi cu greu cuprins în doar câteva pagini, cu atât mai mult cu cât ele sunt destinate unui public străin de subiect. Ceea ce este şi mai curios îl constituie faptul că Noica nu redactează ceva absolut nou ci dimpotrivă (re)editează câteva articole şi prelegeri din timpul anilor `40 care fac trimitere directă sau nu la acest subiect.

Cartea se poate numi şi scurtă introducere în istoria filosofiei române. Noica îşi începe discursul cu Neagoe Basarab şi învăţăturile acestuia pentru fiul său. Continuă cu Dimitrie Cantemir şi după sare la finele secolului XIX menţionându-l pe Titu Maiorescu respectiv începuturile secolului XX unde acordă destul de multă atenţie lui Lucian Blaga. În realitate, în epoca în care scrie Noica aceste rânduri - anii celui de al Doilea Război Mondial - cultura română nici nu avea alte nume mai răsărite. Noica îl pomeneşte în treacăt pe Emil Cioran şi pe Nae Ionescu. Profesorului Nae Ionescu îi acordă ceva mai multă atenţie decât lui Emil Cioran însă cu riscul de a gafă şi de a-l prezenta pe Nae mai mult decât ceea ce a fost, cu atât mai mult cu cât încă nu se emancipase de vraja relaţiei maestru-discipol, relaţie care  a tulburat şi pe Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Mircea Vulcănescu şi alţii.

Într-un alt capitol al cărţii autorul se aproste asupra stării bisericilor şi  mănăstirilor din Bucovina şi Moldova. El este revoltat de faptul că fresca acestora nu este protejată de intemperiile vremii. O vreme pe cât de naturală pe atât de funestă pentru cultura română, care şterge nu doar frescă de pe pereţii manastirilr ci şi memoria şi identitatea românilor şi  pe care el o prezintă într-un mod cât se poate de abstract şi platic cu doar câteva pagini mai înainte: ''vremea vremuiste''. Trebuie să fi fost interesantă reacţia lui Noica -  desigur în cercul sau de apropiaţi - faţă de distrugerile în masă organizate şi desfăşurate de regimul comunist în special în cazul bisericilor din Bucureşti... De asemenea autorul mai rezervă un capitol pentru relaţia poporului român cu muzică, adică o relaţie aproape inexistentă, românii neavând deloc o cultură muzicală semnificativă ci doar veleităţi modeste. Faptul că în cultura română există câţiva compozitori de mare prestigiu nu poate fi altceva decât o excepţie rarisimă pentru a nu spune o minune. Un alt capitol este dedicat Ardealului - Ardealul în spiritualitatea românească - unde Noica riscă din nou să cadă în ridicol şi patetic. Nu ţinem cont de timpul la care aceste rânduri sunt scrise - august 1940 - îl putem considera pe Noica un adevărat diletant. Însă dată fiind conjuctura internaţională în care se afla România în august 1940 şi mai ales faptul că aceste cuvinte despre Ardeal au fost rostite de autor la radio, ne este mult mai uşor să înţelegem rostul lor.

Două mari probleme se ridică deasupra tuturor celorlalte aspecte ce definesc 'sufeltul romanesc''. Pe de o parte este relaţia tensionanta - Noica chiar aşa o numeşte ''tensiunea'' - dintre cunoaştere şi etică, relaţie ce lipseşte cu desăvârşire din cultura şi filosofia română până la Lucian Blaga. Pe de altă parte este relaţia - din nou ''tensiunea'' dintre religia veche, asanumitul păgânism şi religia creştină în cultura română. În anii în care Noica ridică aceste probleme alţi intelectuali precum Dimitrie Gusti şi scoala sa sociologică puteau clarifica parţial aceste dileme/interogaţii filosofice. În primul rând este adevărat faptul că în cultura română nu există o preocupare majoră nici pentru cunoaştere şi nici pentru etică/morală. Acest lucru este vizibil atât în rândurile culturii populare, folclorice cât şi în rândurile culturii livreşti. În al doilea rând, sincretismul dintre religiile dacilor, slavilor, cumanilor, grecilor şi evreilor pe de o parte şi creştinismul pe de altă parte a conturat într-un mod particular spiritualitatea românească. În spaţiul rural au supravieţuit până în secolul al XX practici ancestrale tipice magiei, samanismului, panteismului şi ocultismului în ciuda faptului că religia creştină este religa oficială  de aproape două milenii. Astfel etnologii, antropologii şi filologii pot demonstra cum mai ales în zonele izolate, în sepcial zonele montane şi alpine, poporul român a fost şi mai îndepărtat de religia creştină, de etică universală cercetată de Noica şi de cunoaşterea şi sistemele de cunoaştere filosofică. Spre finele anilor `80, Ion Petru Culianu a scris despre cunoaşterea mistică şi cunoaşterea magică manifestate  în special în mediile extra-urbane  precum un alt soi de cunoastre oarecum paralel cu ceea ce numim în general ştiinţă.

Concluzionând, situând lucrarea lui Noica într-un anumit timp şi spaţiu o putem redenumi ca ''fragmente ale sufletului românesc.'' În cele din urmă el surpinde chiar numite fragmente, anumite resorturi ce definesc existenţa umană în general în acest spaţiu geografic. Însă am spun '' în general'', deoarece trebuie admis faptul că pot exista mai multe moduri de a fi, de a te comporta, de a exista. Unul dintre acestea, sau  chiar două, trei se pot situa în afara paradigmei surprinse de Noica. Poate cineva, cândva, undeva s-a preocupat de morală acestui neam, de etică, poate a fost preocupat de posibilităţile de ajungere şi adaptare a minţii umane, de cunoaştere, poate s-a închinat lui Dumnezeu şi poate a cunoscut toate practicile străvechi în materie de leacuri, burieni medicale, ritualuri şi momente sacre transmise din antichitate doar pe cale orală. Poate aceste amănunte i-au scăpat lui Constantin Noica.

În definitiv, în cartea de faţă nu se desluşeşte foarte bine un anumit lucru: unde anume situează Constantin Noica poporul român/naţiunea română din punct de vedere cultural în interiorul culturilor europene? Vest sau est?