Pagini despre sufletul românesc

Un subiect ce se va dovedi întotdeauna de actualitate îl constituie esenţa unei anumite naţiuni. În acest registru se încadrează şi una dintre cărţile lui Constantin Noica, republicată recent de Editura Humanitas: Pagini despre sufletul românesc.

Autorul prezintă pentru început cartea precum o cerinţă a publicului occidental. Poate titlul este prea pompos. Ceea ce înseamnă suflet şi cu atât mai mult spiritul unei naţiuni poate fi cu greu cuprins în doar câteva pagini, cu atât mai mult cu cât ele sunt destinate unui public străin de subiect. Ceea ce este şi mai curios îl constituie faptul că Noica nu redactează ceva absolut nou ci dimpotrivă (re)editează câteva articole şi prelegeri din timpul anilor `40 care fac trimitere directă sau nu la acest subiect.

Cartea se poate numi şi scurtă introducere în istoria filosofiei române. Noica îşi începe discursul cu Neagoe Basarab şi învăţăturile acestuia pentru fiul său. Continuă cu Dimitrie Cantemir şi după sare la finele secolului XIX menţionându-l pe Titu Maiorescu respectiv începuturile secolului XX unde acordă destul de multă atenţie lui Lucian Blaga. În realitate, în epoca în care scrie Noica aceste rânduri - anii celui de al Doilea Război Mondial - cultura română nici nu avea alte nume mai răsărite. Noica îl pomeneşte în treacăt pe Emil Cioran şi pe Nae Ionescu. Profesorului Nae Ionescu îi acordă ceva mai multă atenţie decât lui Emil Cioran însă cu riscul de a gafă şi de a-l prezenta pe Nae mai mult decât ceea ce a fost, cu atât mai mult cu cât încă nu se emancipase de vraja relaţiei maestru-discipol, relaţie care  a tulburat şi pe Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Mircea Vulcănescu şi alţii.

Într-un alt capitol al cărţii autorul se aproste asupra stării bisericilor şi  mănăstirilor din Bucovina şi Moldova. El este revoltat de faptul că fresca acestora nu este protejată de intemperiile vremii. O vreme pe cât de naturală pe atât de funestă pentru cultura română, care şterge nu doar frescă de pe pereţii manastirilr ci şi memoria şi identitatea românilor şi  pe care el o prezintă într-un mod cât se poate de abstract şi platic cu doar câteva pagini mai înainte: ''vremea vremuiste''. Trebuie să fi fost interesantă reacţia lui Noica -  desigur în cercul sau de apropiaţi - faţă de distrugerile în masă organizate şi desfăşurate de regimul comunist în special în cazul bisericilor din Bucureşti... De asemenea autorul mai rezervă un capitol pentru relaţia poporului român cu muzică, adică o relaţie aproape inexistentă, românii neavând deloc o cultură muzicală semnificativă ci doar veleităţi modeste. Faptul că în cultura română există câţiva compozitori de mare prestigiu nu poate fi altceva decât o excepţie rarisimă pentru a nu spune o minune. Un alt capitol este dedicat Ardealului - Ardealul în spiritualitatea românească - unde Noica riscă din nou să cadă în ridicol şi patetic. Nu ţinem cont de timpul la care aceste rânduri sunt scrise - august 1940 - îl putem considera pe Noica un adevărat diletant. Însă dată fiind conjuctura internaţională în care se afla România în august 1940 şi mai ales faptul că aceste cuvinte despre Ardeal au fost rostite de autor la radio, ne este mult mai uşor să înţelegem rostul lor.

Două mari probleme se ridică deasupra tuturor celorlalte aspecte ce definesc 'sufeltul romanesc''. Pe de o parte este relaţia tensionanta - Noica chiar aşa o numeşte ''tensiunea'' - dintre cunoaştere şi etică, relaţie ce lipseşte cu desăvârşire din cultura şi filosofia română până la Lucian Blaga. Pe de altă parte este relaţia - din nou ''tensiunea'' dintre religia veche, asanumitul păgânism şi religia creştină în cultura română. În anii în care Noica ridică aceste probleme alţi intelectuali precum Dimitrie Gusti şi scoala sa sociologică puteau clarifica parţial aceste dileme/interogaţii filosofice. În primul rând este adevărat faptul că în cultura română nu există o preocupare majoră nici pentru cunoaştere şi nici pentru etică/morală. Acest lucru este vizibil atât în rândurile culturii populare, folclorice cât şi în rândurile culturii livreşti. În al doilea rând, sincretismul dintre religiile dacilor, slavilor, cumanilor, grecilor şi evreilor pe de o parte şi creştinismul pe de altă parte a conturat într-un mod particular spiritualitatea românească. În spaţiul rural au supravieţuit până în secolul al XX practici ancestrale tipice magiei, samanismului, panteismului şi ocultismului în ciuda faptului că religia creştină este religa oficială  de aproape două milenii. Astfel etnologii, antropologii şi filologii pot demonstra cum mai ales în zonele izolate, în sepcial zonele montane şi alpine, poporul român a fost şi mai îndepărtat de religia creştină, de etică universală cercetată de Noica şi de cunoaşterea şi sistemele de cunoaştere filosofică. Spre finele anilor `80, Ion Petru Culianu a scris despre cunoaşterea mistică şi cunoaşterea magică manifestate  în special în mediile extra-urbane  precum un alt soi de cunoastre oarecum paralel cu ceea ce numim în general ştiinţă.

Concluzionând, situând lucrarea lui Noica într-un anumit timp şi spaţiu o putem redenumi ca ''fragmente ale sufletului românesc.'' În cele din urmă el surpinde chiar numite fragmente, anumite resorturi ce definesc existenţa umană în general în acest spaţiu geografic. Însă am spun '' în general'', deoarece trebuie admis faptul că pot exista mai multe moduri de a fi, de a te comporta, de a exista. Unul dintre acestea, sau  chiar două, trei se pot situa în afara paradigmei surprinse de Noica. Poate cineva, cândva, undeva s-a preocupat de morală acestui neam, de etică, poate a fost preocupat de posibilităţile de ajungere şi adaptare a minţii umane, de cunoaştere, poate s-a închinat lui Dumnezeu şi poate a cunoscut toate practicile străvechi în materie de leacuri, burieni medicale, ritualuri şi momente sacre transmise din antichitate doar pe cale orală. Poate aceste amănunte i-au scăpat lui Constantin Noica.

În definitiv, în cartea de faţă nu se desluşeşte foarte bine un anumit lucru: unde anume situează Constantin Noica poporul român/naţiunea română din punct de vedere cultural în interiorul culturilor europene? Vest sau est?