Monarhia pontificală între secolele XI-XIII

                                                       de Tudor Ştefănescu

                                                       partea I

Eseul de faţă îşi propune să arunce o lumina asupra puterii spirituale şi temporale a Sfântului Scaun între secolele XI-XIII, analizând dogmele ce au stat la baza ei şi consecinţele ce au derivat din aceasta.

Conceptul de monarhie pontificală se referă la comportamentul Sfântului Scaun asemeni unei monarhii, datorită programului politico-ecleziastic început de papa Grigore al VII-lea şi continuat de succesorii săi.La jumatatea secolului al XI-lea, acesta reformează Biserica Romana în toate domeniile.Din punct de vedere dogmatic introduce un concept nou privind puterea suveranului pontif: acela de plenitudo potestatis.Prin acest nou concept, papa se consideră a fi principalul îndrumator al creştinilor atât în plan spiritual, cât şi în plan temporal puterea sa fiind de natura divină.În alte cuvinte suveranul pontif avea autoritatea de a-i încorona sau a-i înlatura de la putere pe monarhi şi principi intervenind deseori în evenimentele politice ale Europei.Dorind să-şi extindă influenţa îşi va disputa întâietatea cu Imperiul Romano-German pentru o perioada de timp.

De-a lungul a 200 de ani Biserica Romana va înfiinţa câteva ''instituţii'' specifice cum ar fi cruciadele şi inchiziţia pentru a răspândi creştinismul catolic şi pentru a lupta împotriva ''ereticilor''.De alungul secolului XII-XIII cruciaţii vor urmari  să cucerească teritorii ocupate de ''necredincioşi'', dar şi de ''schismaticii'' sau ''ereticii'' din Europa. Astfel, cruciada a devenit in secolul XIII un instrument personal al Sfantului Scaun pentru a-şi impune autoritatea.

Ideologia puterii sacerdotale a Bisericii Romane a evolutat de la promotorul ei, Grigore cel Mare pana la Alexandru al III-lea şi Inocentiu al III-lea, pentru ca ea sa atingă apogeul în vremea lui Bonifaciu al VII-lea la sfarsitul secolului XIII.Pe de altă parte, tot atunci, s-a desfasurat procesul de centralizare statala a regatelor europene, mai ales în Franţa care în final a reuşit să-şi impună interesele in faţa Sfantului Scaun.