În anul 2015 Occidentul este pe puctul de
a repeta o acţiune pe care a mai realizat-o cel puţin de la Primul Război
Mondial până în prezent. În 1914-1916, conform discuţiilor dintre guvernul de
la Bucureşti şi statele membre Antantei s-a convenit ca Franţa şi Marea
Britanie să trimită prin Rusia armament în România pentru ca acesta să fie
folosit împotriva armatelor germane. O bună parte din acel armament, adică
marea sa parte a rămas pe drum în Rusia, nemaiajungand niciodată în România. La
finele războiului Rusia semna o pace separată cu Germania şi aşa numitele ''Puteri Centrale'' total în
defavoarea occidentalilor (Pacea de la Brest Litovsk). În 1941, după declanşarea
operaţiunii Barbarosa de către Germania împotriva URSS în cadrul celui de Al
Doilea Război Mondial, occidentalii au decis că este necesar să susţină efortul
de război al sovieticilor trimiţându-le acestora pe cale maritimă armament.
Astfel, portul Murmansk a constituit un capăt de linie pentru foarte multe
vapoare britanice şi americane, încărcate cu armament destinat luptei împotriva
armatelor germane. În cele din urmă Germania a fost învinsă, însă nu doar de
URSS ci şi de SUA, Franţa, Marea Britanie şi aliaţii acestora. Însă, URSS prin
vocea lui Stalin s-a declarat învingătoare peste ceilalţi invingatori - primus
inter pares - iar astfel la finele războiului apărea o falie între aceşti
''invingatori'' foşti aliaţi şi viitori inamici în timpul războiului rece.
SUA a continuat să susţină asemenea
proiecte, spre exemplu livrarea de armament Afganistanului atacat de URSS. După
ce talibanii din Afganistan i-au înfrânt practic pe sovietici, aceiaşi talibani
s-au întors în timp împotriva vechilor aliaţi, aceleaşi SUA. Astfel la o distanţă
de doar 10 ani, SUA începeau propriul lor război în Afganistan împotriva celor
cărora le-au livrat arme. Acestea sunt doar cele mai cunoscute exemple. Ele pot
urma o listă lungă de cazuri nefericite când armele occidentalilor s-au întors
practic împotriva lor. Acum, în anul de graţie 2015 se discută din nou de susţinerea
militară a unui stat fost comunist, fost sovietic care are un arsenal militar
impresionant, însă care nu poate lupta singur împotriva Rusiei. În SUA şi în
Uniunea Europeană se discuta despre livrarea de arme Ukrainei. Chiar în situaţia
în care Ukraina nu ar avea deloc arme, se pune întrebarea cum vor fi aceste noi
arme folosite şi mai ales cu ce costuri?
Înainte de a putea răspunde la o asemenea
problemă putem trasa în linii mari contextul în care se află azi Ukraina. Este
cât se poate de evident că statul ukrainean din 2015 nu mai este şi nu mai
poate fi acelaşi cu cel din 2012, 2013 şi nici măcar 2014. După ce Ukraina a
pierdut Crimea a pierdut şi ceea ce se numeşte suveranitate. Tot războiul
''civil'' din estul statului demonstrează faptul că statul nu se mai află în
deplinătatea capacităţilor sale de a-şi exercita suveranitatea asupra
propriului teritoriu dar şi în relaţiile internaţionale el având nevoie de
ajutorul unor terzi în raporturile cu omniprezentul ''secundus'' în persona
statului rus. Orice mişcare a făcut Ukraina în scurta sa istorie recentă a
trebuit să ţină seama de doleanţele Rusiei. Marţi, 10 februarie 2015 o rachetă
lansată din est loveşte oraşul Kramatorsk aflat la 50 de km de linia frontului
(atenţie, inclusiv în mediile diplomatice şi în presa internaţională se discută
de o linie a frontului!). Şapte persoane - civili - sunt ucişi pe loc. Nimeni
nu răspunde actualmente pentru asta. În dreptul internaţional, cei care au
trimis acesta rachetă în Kramatorsk ar trebui să răspundă pentru ceea ce se
numeşte ''crime de razboi'' şi ''crime împotriva umanităţii.''
Cum vor evolua lucrurile în Estul
Europei? După întâlnirea de la Minsc din 11 februarie între A. Merkel, F.
Holade în calitate de reprezentanţi ei Uniunii Europene şi Poroschenko, pe de o
parte şi Puţin pe de altă parte în calitate de rerezentanti ai statelor
cobeligerante, nimeni nu a ajuns la nici o înţelegere - paşnică - care să pună
capăt conflictului dintre Rusia şi Ukraina.
Marea dilemă este dacă se poate ajunge la
o înţelegere diplomatică, amiabilă cu un partener de discuţii care consideră că
dispariţia URSS a fost cea mai mare dramă a secolului XX. Dacă într-adevăr poae
fi creată o asemenea ierarhie a ''dramelor'' secolului XX, oare unde ar
''clasa'' Vladimir Puţin problema Holocautului, a genocidului împotriva
armenilor şi marile epurări staliniste din anii`30?
Emilian Dranca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu