de Alex Taflan
partea I
Eseul de faţă încearcă să răspundă la două întrebări.
Mai întâi vom încerca să aflăm dacă posesia ori lipsa de resurse de către o
ţară, reprezintă factorul principal în drumul către avuţie al unei
naţiuni, respectiv elementul determinant pentru stagnare economică şi sărăcie.
Iar mai apoi vom încerca să vedem în ce măsură evoluţia democraţiei este
influenţată de posesia[1] de
resurse (sau nu) de către naţiunile globului.
Îndrăznim a ne începe analiza prin afirmarea ideii că
dezvoltarea economică a unei naţiuni, nu are nimic de-a face cu posesia de
resurse naturale. Adică, un stat pentru a se dezvolta economic, nu trebuia să
aibă variabila deţinerii unor resurse naturale. La fel, un stat care deţine
resurse naturale, nu este stringent ca el să aibă un ritm de creştere şi
dezvoltare economică. Bogăţia unei naţiuni nu depinde de existenţa unor resurse.
După cum vom vedea mai încolo, există state cu resurse şi care rămân totuşi
înapoiate economic, cât şi state fără reusrse şi avansate economic. Resursele
economice pot reprezenta cel mult o variabila macroeconomică care să
diferenţieze economiile cele mai competitive, şi aceasta dacă ele sunt
valorififcate eficient, însă în niciun caz un element determinant. Vom prezenta
în continuare argumentaţia ideilor de mai sus, printr-o analiză a unor diferite
zone geografice.
Începem cu continentul african, care exprima poate cazul
cel mai relevent. Conform profesorului George Ayittey[2],
unul dintre cei mai însemnaţi economişti cu studii asupra Africii, problema
sărăciei în Africa ţine de gradul de libertate sau mai bine spus de limitarea
libertăţii politice şi economice. Ayittey susţine că, în pofida resurselor
diverse şi în cantităţi mari ale Africii, cauzele pentru care Africa este
săracă nu au nimic de-a face cu moştenirea colonială sau alte clişee ce ţin de
politica externă. Adevăratele cauze ale sărăciei au de-a face cu centralizarea
excesivă a puterii politice şi a economiei, ceea ce duce la ignorarea unei
largi părţi din populaţie, la abuzuri sau la politici populiste. O mare parte a
ţărilor africane, în loc să se concentreze pe politici economice interne,
orientate către dezvoltare, în loc să promoveze comerţul liber între ele şi
restul lumii, iar prin aceasta economiile lor să devină interdependente, au
ales războiul ca preocupare politică constantă. Succesiunea la putere, prin
mijloace nedemocratice, în Africa fiind
o cauză pregnantă a inconstanţei politice.[3]
Puterea guvernului a fost şi este adevărata cauză a
sărăciei în Africa, nu doar intervenţionismul extrem al statului în economie
sau războaiele abominabile declanşate pentru preluarea puterii, corupţia şi
lipsirea indivizilor de drepturi şi libertăţi, dar şi confiscarea ajutorului
extern de către elitele politice, pentru dezvoltarea economică, au determinat
ca Africa să stagneze. De pildă Nigeria, o ţară foarte bogată în resurse şi cu
un teren agricol fertil, care în anii 80
avea o economie puternic reglementată, iar politic nu era democratizată încă.
Începe să ia măsuri pentru reformă sugerate de IMF. Măsurile sunt abandonate
însă pe la începutul anilor 90; în urma acestei acţiuni PIB per capita al
Nigeriei ajunge de aproape opt ori mai mic decât în 1980, Nigeria recuperând nivelul PIB per capita din 1980
abia în 2005[4].
Desigur astăzi Nigeria este unul dintre puţinele state africane cu adevărat pe
o pantă a progresului social şi economic, însă aceasta abia după democratizarea
– deşi încă fragilă – ţării şi implementarea unui sistem economic mai deschis.
Pe de altă parte, în Africa au fost ţări care au ales
calea libertăţii politice şi economice. Astfel naţiuni precum Botswana,
Mauritius sau Ghana au ales calea libertăţii economice şi a stabilităţii
politice, ceea ce a dus ca în ultimii ani să aibă o creştere constantă a PIB
per capita în ultimii ani, Botswana şi Mauritius având un PIB mai mare decât
Nigeria, deşi nu au aceaaşi abundenţă de resurse[5].
În concluzie, în ceea ce priveşte Africa, libertatea politică şi economică sunt
adevărata cauză a prosperităţii, este îndreptăţit că şi condiţiile climatice
pot influenţa nivelul de bogăţie ori sărăcie al unei ţări, dar această
variabilă nu este suficientă pentru a explica întreg fenomenul; şi după cum vom
vedea la continentul asiatic, în unele părţi condiţiile climatice au fost la
fel şi cu toate acestea rezultatele au fost altele.
[1] In termini juridici, posesia nu are aceiaşi semnificaţie cu proprietatea, însă în cazul de faţă prin posesie ne referim atât la dreptul de proprietate cat şi de posesie (folosinţă)
[2] Ayittey George, Why Africa is poor,
ieas.unideb.hu/admin/file_6845.pdf
[3] Ibidem
[4] http://data.worldbank.org/indicator/NY.GDP.PCAP.CD
[5] Norberg Johan, În apărarea capitalismului global, Libertas
Publishing, 2010, Bucureşti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu